Orice vis măreț începe cu un visător. Afirmația îi aparține uneia dintre femeile care au schimbat cursul istoriei Statelor Unite, Harriet Tubman. Dar Trooper a început cu doi. Aurelian și Alin Dincă, doi puști cu unchi muzicieni, visau să aibă propria lor trupă, într-o vreme în care nu-ți puteai imagina cariere și difuzări radio, pentru a cânta heavy metal în genul idolilor lor Iron Maiden și Judas Priest. Amândoi studiau muzica, iar prin 1991 au avut primele tentative. Erau foarte mici, aveau 13, respectiv 11 ani, dar au început să compună, să dea o oarecare formă câtorva cântece și, mai important decât atât, au început să viseze.
Așa am reușit să pornim Trooper în 1995, alături de Ionuț “Oscar” Rădulescu ”, îmi povestește astăzi Coiotu’ (Alin Dincă), pe numele său de scenă. Primul concert al formației a avut loc pe 25 octombrie 1996, iar până astăzi, Trooper a lansat opt albume de studio, trei EP-uri și un box set. Au urmat concerte alături de Iron Maiden, Deep Purple, Judas Priest, Scorpions, Whitesnake, Europe, Manowar… și multe prietenii închegate cu oamenii pe care, spune Coiotu’, atunci când era mic îi vedea doar în postere sau pe casete video. Și lista nu se oprește aici. Printre altele, el și-a câștigat un loc alături de nume grele din industria muzicală, precum Alice Cooper, Steve Vai, Blaze Bayley sau Rob Halford, care i-au dat, poate, cel mai bun sfat: Că în domeniul ăsta, cel mai mult contează disciplina. Apoi, Mike Godoroja i-a spus, în urmă cu mulți ani, să nu încerce să facă muzica pe care nu o simte, să-și urmeze crezul și drumul, iar Nicu Covaci l-a îndemnat ca, indiferent de ce se întâmplă, să rămână mereu vertical. Să nu se teamă de adevăr.
Din pasiune
O zi din viața sa nu arată foarte diferit de a altor oameni. Lucrează la tot ceea ce îl interesează și încearcă, din răsputeri, ca seara să nu regrete că a mai trecut o zi. „Mă străduiesc să fac lucruri. Cât se poate de bine. Vreau să fiu relevant”, explică el. Pe lângă muzică, o altă pasiune a sa a fost istoria. Ba chiar, înainte să termine Conservatorul, a urmat doi ani la facultatea de Istorie, la care a renunțat în detrimentul muzicii. „Dacă nu aș mai avea legătură cu muzica, în mod clar asta mi-ar plăcea să fac, să studiez istoria, să mă ocup cu trecutul”, mărturisește artistul. Pe lângă trupă, Coiotu’ este membru în echipa Rock Fm.
Am iubit mereu radioul. Așa că nu pot decât să mă bucur de șansa asta uriașă de a face aceste două lucruri care-mi plac cel mai mult pe lumea asta, zice el.
Primii pași: printre muzici și cărți
Ai lui au citit întotdeauna foarte mult, iar bunicii aveau una dintre cele mai mari biblioteci pe care a avut el ocazia să le vadă la acea vreme. „Erau devoratori de cărți”. A început cu Jules Verne, Jonathan Swift, Vladimir Colin, cât despre muzică, în copilărie asculta foarte mult Beatles, Elvis și Janis Joplin. „Aici, în special mama a fost responsabilă, ea a avut grijă să ascult ce trebuie. Artiștii ăștia au rămas în sufletul meu. Nu m-au părăsit niciodată”, mărturisește astăzi, tânărul.
Acum, Coiotu’ ascultă o mulțime de artiști. De la Elvis și Frank Sinatra până la Iron Maiden și Avenged Sevenfold, de la Tom Jones și Engelbert Humperdink până la Slayer și Death. Cât despre artiștii români, îi plac Iris, Phoenix, Compact, Alex and the Fat Penguins, StoneLight, Paraziții, Grigore Lese, Tudor Gheorghe și Daniel Iordachioaie… „Chiar ascult de toate”, zâmbește el.
I-am propus un mic exercițiu de imaginație: să-mi spună cu ce clasic ar ieși la o bere, dacă ar avea ocazia. L-a ales, negreșit, pe Bach. „Consider că Bach este și părintele muzicii rock. Aș vrea să am o mașină a timpului să îl pot vedea măcar o secundă. Să pot respira același aer cu el. Nu știu ce i-aș spune, mai ales că germana mea este ca și inexistentă. Dar, ce îi poți spune unui geniu de așa calibru? Aș vrea doar să îi mulțumesc pentru muzică”, recunoaște Coiotu’. Apoi, l-am întrebat ce sfat ar da unei versiune mai tinere de-a sa, dacă tot s-ar întoarce în timp. „Probabil să nu mai sufăr atât când pleacă Bruce din Maiden, că se va întoarce și va fi bine de tot”, zâmbește el.
Două piese care îi plac mult și pe care vrea să le asculți și tu:
din străinătate: Miljenko Matievic – My Love Is Gone
de la noi: Tudor Gheorghe – Maturizare
Ce cărți i-au dat insomnii în 2016? „Strania istorie a comunismului” de Lucian Boia și Michel Houellebecq cu “Supunere”
Despre industria muzicală din țară
Cum vede evoluția industriei muzicale de la noi? Spune că nu există. „Este o mlaștină oribilă. Artiștii care ajung la radio și TV sunt artiști din plastic. Rezistă doi ani, apoi vin alții. Nu există consistență. Nu există continuitate. Este trist. Toți vor să facă bani repede, fără să conteze ce lasă în urmă. Muzică de 2 lei. Nu avem industrie. Este o iluzie”, explică Coiotu’.
Ce spun statisticile? Generațiile tinere ascultă rock? Merg la concerte?
„Statisticile sunt plătite de niște unii. Nu mă intereseaza foarte tare. Dacă m-aș lua după statistici aș crede că 85% dintre români ascultă muzică populară și manele. Generația nouă ascultă rock! Și asta se vede și la concerte. De ce oare toți organizatorii mari fac festivaluri rock? Uite ce a fost la Metallica, Waters, Rammstein, Iron Maiden, Bon Jovi, AC/DC… zeci de mii de oameni. Nu există act artistic care să strângă atâta lume precum strânge un artist rock. Asta spune ceva despre publicul din România și despre preferințele lui. Sper că o să fie și mai bine în anii care urmează. Sunt optimist”, spune Coiotu’
„Să iubești necondiționat, de exemplu, e un risc. Unul pe care eu mi l-am asumat fără regret și fără frică. Niciodată nu ești mai vulnerabil decât atunci când faci ceea ce simți drept autentic pentru tine. Dar răsplata poate fi uriașă. Cred că e singurul mod de a fi fericit până la urmă”, conchide Coiotu’.
