A pornit la drum cu un vis și-o chitară acustică, primită în dar de la bunica din Petroșani. Împlinea opt ani și avea o mie de gânduri. Acum? Eugen Mihăescu a ajuns în sufletul a milioane de români, care au crescut odată cu trupa pe care a fondat-o prin 1984, Krypton.
Un chitarist desăvârșit și un compozitor peste măsură, așa l-ar descrie oamenii care se strâng la concertele sale de atâția ani. Pe lângă implicările active pe care le-a avut în proiecte precum Axa Project, Acoustic Park și Rock-unplugged, el a pornit în urmă cu trei ani trupa Nimic Întâmplător. (Din care fac parte nume cu rezonanță din zona rockului autohton: Eugen la chitară, clape și voce, Costi Sandu voce și chitară, George Costinescu – bas și Alex Neagu la tobe.)
O discuție cu Eugen îți încarcă bateriile. Poveștile lui te motivează și îți cresc încrederea în propriile forțe. Crede că întotdeauna trebuie să visezi ceea ce îți dorești. „Să visezi”, ține să repete.
El pare să aibă o linie a norocului bine trasată în palmă. Dovadă stă și faptul că a crescut cu un tată fost tenor liric la Teatrul Național de Operetă și Musical Ion Dacian din București și cu o mamă care, în ciuda faptului că a ales să profeseze ca doctor profesor universitar la facultatea de Biochimie din București, era o melomană „în toată ființa sa și o cunoscătoare în arta întreprinderilor vocale ale unor arii celebre”.
„Așadar, am avut de unde să fur”, glumește artistul.
Și apoi…
A reușit să se susțină repede din muzică, angrenându-se într-un „perpetuum mobile ca business muzical”. Totuși, bucuria cea mare a fost că a reușit să-și transforme în realitate visul „din copilările” și că întotdeauna a simțit că este pe drumul cel bun.
De-a lungul carierei sale, a întâmpinat și perioade mai dificile, care, așa cum au venit, au și plecat. În special din cauza faptului că textele Krypton, aveau nuanțe cu implicări în social, într-un „social antagonist cu etica comunistă”.
„Decupajele poetice erau uneori prea obraznice pentru nomenclatura politică a perioadei, iar atitudinea concertelor noastre avea un aer mai aproape de Occident, decât de ceea ce susțineau programele și platformele lor educative”, explică Eugen Mihăescu.
Dar până la urmă, dincolo de emoțiile și mesajele transmise de piesele sale, mai interesant este cum Eugen Mihăescu a reușit să creeze o comunitate de oameni care împărtășesc aceleași pasiuni. Și, poate că de multe ori, oamenii s-au pierdut în cântecele sale sau au crezut că ei sunt Eugen Mihăescu. Acel artist atipic, care, înarmat cu multă pasiune nu-și mai simte mâinile sau picioarele în jocuri de lumini și arată tuturor că muzica nu are vârstă. Acela care le-a dat impresia că aparțin, iar aceștia, cuminți, s-au întors, după fiecare concert, înapoi la viețile lor, mai inspirați, mai curajoși, mai productivi. Pentru că asta obișnuiesc să facă oamenii mari. Le arată și altora că dacă visează și își doresc ceva cu adevărat, nimic nu le va sta în cale.
