Slalom printre știri și documentare

A vrut să fie, pe rând: spion, detectiv, avocat, veterinar sau medic chirurg. Pentru cel din urmă rol, chiar a urmat un liceu cu profil matematică-fizică. Se vedea un chirug bun, care ar fi dormit la capul pacienților să se asigure că le e bine. Totuși, microfonul de la magnetofonul Tesla, cel mai bun prieten al ei din copilărie, îi înfiripase în minte, fără să-și fi dat seama, un alt destin. 

Un tânăr nevăzător îi explică cum se poate compune o arie întreagă pornind de la un ciripit într-o intersecție aglomerată, în timp ce Andreea-Vichi Marin se gândește cum să reducă o lume întreagă proaspăt construită în minte la câteva minute.

A tatonat lumea radioului încă de pe băncile facultății de jurnalism, pe care a urmat-o. Avea 19 ani, în practică la România Tineret, care era, pe atunci, parte a Societății Române de Radiodifuziune. Ca Radio România Actualități, de altfel.  Un an mai târziu, profesoara de la cursul de radio i-a propus să lucreze pentru Radio Actualități. „Firește că am acceptat fără să stau pe gânduri. Pe atunci, dacă nu te auzeai la Radiojurnalul de la ora 7 de la Radio România Actualități nu existai – după cum ne spunea un șef de la acea vreme”, își amintește Andreea-Vichi Marin.

Au trecut mai bine de 20 de ani, de când Andreea este o bucățică din ce înseamnă Radio România astăzi. „La început, aveam nevoie de GPS să mă descurc pe culoarele radioului și de premergător să mă pot deplasa.”

Cu pași mici, a învățat să meargă printre știri și relatări. Pe urmă, a cochetat cu reportajele. Și tot gusta din plăcerea meseriei de om de radio, pentru ca în „adolescență”, să se răzvrătească. Ca orice tânăr. „Doar că la jurnaliști, asta se traduce prin anchete”. Un act de rebeliune care s-a întins pe durată îndelungată.  „Șapte ani, foarte frumoși și foarte grei ”. Apoi a reconstruit lumi în documentare, până să se apuce de meșterit pamflete. „Am învățat că în meseria de jurnalist, zâmbetul poate fi mai tăios și mai contondent decât orice altă armă, dacă-l stăpânești matur și cu diplomație”, mărturisește ea.

Emisiunile complexe au apărut „la majorat”. „M-am deconectat și m-am reconectat la oameni, emoții și rezolvări matematice pe care le-am transpus cum am știut mai bine.”

Să nu strici nimic din ce nu poți face la loc, o sfătuia bunicul său în copilărie. O vorbă de care, spune, că a ținut întotdeauna cont.  Atunci când își descrie traseul profesional, ne îndeamnă să aruncăm o privire asupra graficului funcției sinus. „Cu urcușuri și coborâșuri, cu momente mai blânde și cu momente foarte dificile, când simți nevoia de un indicator, ceva, ca în trafic, să poți identifica propriul tău drum. În egală măsură, pentru că nu mi-e străin efortul pentru escaladă la sală sau la munte, aș spune și că traseul s-a dovedit deseori destul de abrupt, drept pentru care am avut nevoie de o bună fixare a picioarelor. Și pe picioare și prize de mâini ferme”, explică ea.

Încrederea în propriile forțe și puterea de a da frâu liber propriei ființe, cu creativitatea ei cu tot sunt cele două condiții esențiale pentru a face lucrurile diferite față de ceilalți, crede Andreea-Vichi Marin. „Cea de-a treia condiție ar fi să lucrezi în echipă cu oameni liberi în gândire, ca tine, și să le respecți libertatea. Doar așa se pot naște ideile frumoase”, spune ea.

„În unele situații, profesia asta nu îți lasă timp pentru tine și ceilalți. Sunt cazuri în care, jurnaliștii au ajuns din diferite motive să se depersonalizeze și îndepărteze de oamenii pe care îi iubesc și de ființele și lucrurile care îi fac cu adevărat fericiți. Și eu, la rândul meu, am avut momente când nu mi-am aparținut. Între timp, însă, am învățat să spun și ”nu” și să-mi prioritizez treburile și preocupările.”

Masa de lucru a unui jurnalist de radio

„Îmi place să beau cafea, să înot, să urc pe munte la pas, să mă plimb cu bicicleta, să citesc, să ascult muzică, să joc șah când am cu cine să o fac, să mă joc cu motanul meu, Nemo, să rătăcesc prin parcuri ascultând foșnetul frunzelor din copaci și simțind pe pielea mea adierea vântului, iar iarna să schiez, să patinez să merg pe jos prin zăpadă. De fapt, în felul acesta mă exprim și mă manifest pe mine dar mă și descarc de toată greutatea gândurilor și apăsarea sarcinilor pe care trebuie să le duc la bun sfârșit”