De-a lungul carierei dumneavoastră profesionale, ce v-a ținut trează noaptea și care a fost antidotul pentru un somn liniștit în acea perioadă?
„E 3.36 am, am 20 de ani și mâine urmează să merg să prezint oferta de servicii din poartă în poartă. Nu mă tem să vorbesc, dar mă tem de refuzuri. Recapitulez discursul de vânzări până devine un fel de joc de oițe care sar gardul și în loc să mă adoarmă, obosesc, oasele se compactează de la sărituri pe care nu le fac decât în minte, de la situații ipotetice la răspunsuri posibile și contra-răspunsuri necesare. Fiecare nouă răsturnare de scenariu mă îngreunează, până mă simt de plumb și nu vreau să vină ziua de mâine. Și ce ar fi dacă nu aș merge să vând?… Durează cam cât îmi aduc aminte de ce trebuie să fac asta și că un NU e doar o vorbă, nu are ce să îmi facă mai mult decât să se bată de timpan. Ajută să mă gândesc ce vine după aia, pe seară, când mai bifez ceva pe listă și ceva ca experiență, și mă uit la un meci sau stau la o poveste cu el. Fug cu ochii închiși spre dimineață.
E 2.16 am, am 24 de ani și tăietura de hârtie de la ora 8 încă ustură. Număr în cap spațiile care nu sunt verzi pe listele excel și înseamnă acte care nu sunt gata, care așteaptă sau care cer completare la diferite instituții de stat. Și inima îmi numără odată cu ochii, tot mai repede, ca un scroll stricat tot ce mai e de făcut. Sunt nume și adrese în fiecare nouă linie de tabel, oameni care așteaptă, care mâine vor suna să afle stadiul proiectelor pentru care răspund. Și eu nu știu, nu știu, pentru că procesul nu ține de mine dar eu stau între ei toți și verdele în tabelul meu nu înseamnă GO, e gata proiectul, aici e răsplata și încă mai durează să văd beneficiile. Și singurul lucru care mă lasă să adorm, antidotul pentru a te simți responsabil pentru deadline-uri, e că trebuie, altfel mâine nu vine și nu dau drumul la încă o serie de dosare.
E 1.47 am, am 29 de ani și peste o săptămână e zi de salariu. Nu pentru mine, ci pentru copii. Nu am copii, dar am angajați cu vârste mai mici și cu 10 ani decât a mea, așa că expresia vine cumva de la sine. Și când i-am întrebat la angajare ”Care e suma de bani fără de care nu poți supraviețui” nu a fost doar ca să facem procesul de angajare mai hip. Ne orientam după așteptări și făceam o promisiune: că nu vor fi nevoiți să stea treji nopțile ca să contempleze la supraviețuire, la chirie, mâncare și abonament, ci se vor odihni, ca să se poată concentra pe ceea ce făceau pentru noi 8 ore. Dar peste o săptămână e zi de salariu și unii clienți ne-au rătăcit facturile, statul numără în jos de la 33, ca cylonii, până să înceapă să colecteze dările. Adorm doar liniștită de gândul că mereu exagerez cu grijile când nu e vorba de mine și că, dacă până acum nu am întârziat niciodată cu plata celor pentru care răspundem, nici măcar o dată, atunci și de data asta va fi bine, pentru că nu concep să nu fie.
E 00:08, am 31 de ani și pe grupul de franciză se discută ceva. Sunetul notificărilor WhatsApp face găuri în stomac mai mari decât o alarmă setată la 4 dimineața. Oare totul e ok? ”Oare”, ”sper” și ”cred” sunt de aproape un an exclamații în mintea mea. Cu toate procedurile, cu tot trainingul, cu toată experiența, telefonul încă stă pe noptieră, sound on, lângă cap, și nu adorm uneori nu pentru că sună, ci pentru că ar putea să sune. Mai ales dacă e zi cu evenimente la cabina foto. Așa că mă obișnuiesc cu stroboscopul din stomac, am dezvoltat superstiția că dacă stau trează nu se întâmplă nimic și aștept finalul evenimentelor. Doar timpul e antidotul pentru starea aia și cumva, după sute de evenimente, reușesc să las telefonul, francizele și evenimentele să treacă fără mine.
Cred că te țin trează lucrurile care nu sunt sub controlul tău sau nevoia prea mare de control.
E 08:10 dimineața, e 8 martie și azi noapte am dormit bine, pentru că mi-au luat 13 sau 15 ani în domeniul afacerilor, dar în cele din urmă am învățat să las listele de To do pe masa de birou. Am învățat să am răbdare cu mine, să nu mă grăbesc când e vorba de ceilalți. Și că fiecare om are nopți grele, fiecare afacere are zile grele și că nimic nu e personal, business is business și nimic nu e și nu trebuie să fie perfect.”
Co-fondator Epics România, cabina foto deschisă – https://photobooths.ro/
No Comment! Be the first one.