67 views 8 mins 0 comments

Fiind copil poveşti cutreieram

In #Opinie, #Talks
December 07, 2022

Trecut-au destui ani de când Dumnezeu mi-a binecuvântat sufletul şi l-a trimis prin lume, iar acum la un alt final de an, printre sărbători de tot felul, mă încearcă mai mult ca oricând gustul amintirilor. Paşii mei scârţâie podeaua măturată de vise în care fiecare scândură oglindeşte imaginile celor mai de preţ momente din anii ce au apus.

Am credinţa că fiecare suflet de român ce va citi aceste rânduri îşi va domoli pentru măcar câteva clipe inima şi-o va lăsa în drum să bată mânată de omenia şi nădejdea pe care ni le-a lăsat Cel de Sus. Griji avem? Avem! Supărari au fost? Prezente şi ele! Dar, de veacuri, nevoile ne-au învăţat să privim către cer şi să ne adunăm cu toţii în jurul unei mese povestind de odinioară, din străbuni, cum îi şade bine omului la ceas de odihnă şi de bucurie, cele mai calde şi de preţ încercări pe care le-am trăit.

Nu plânge, române, că iarna nu mai îi iarnă şi de Crăciun răsar ghioceii prin ogradă, iarna-i grea dar omătul nu-i mare, ci aşterne încă un fir alb în capul nins de apăsări, dar cum trosnesc lemnele în sobă şi arde vreascul gorunului secular, frate cu românul (cum bine spuneau minţi luminate ale neamului), tot aşa se aprind şi în spirit acele cuvântări ce capătă glas în ochii copiilor care-ţi sorb povaţa cu privirea.

Atenția mi-e furată de o traistă agățată care mă poartă în timp, în vremurile când aceeași traistă plină cu mere, nuci, covrigi mă îmbie să o prădez căci după colindat din casă în casă în satul bunicilor, de la Argeş mai la vale, şi amintindu-mi din mers versurile colindelor îmbătrânite de uitare dar la fel de mişcătoare prin simţăminte, am adunat, în acest săcotei cusut din ştergarele vechi ale bunicii, toată bucuria omului arhaic care-ţi întinde cu mâna brăzdată de şanţurile vremii şi câmpului, eternul covrig pe care acum l-am spart în pumn şi cu poftă l-am îndesat într-o bărdacă cu ceai de tei. Şi o mână de mere lăsate la copt pe poliţa sobei mă privesc sfioase în bătaia flăcării ce face umbre pe pereţi. Şi ce poveşti îmi şoptesc…parcă văd în locul lor nămeţii cât casa (căci stau fix pe cel mai înalt deal din sat şi vecin mi-e câmpul) de unde porneam la vale (din podul casei pe ferestruică) încălecând o sanie cât noi toţi nepoţii la un loc de mare şi de grea, făcută din ulucile de la gard, muncindu-ne cât e ziulica de lungă (asta scurtă de iarnă) să o cocoţăm la loc pe vârful nămetelui ce ni se părea cel mai abrupt munte şi care adăpostea coşul de fum ulterior dărâmat cu spor din prea mult avânt. Şi tot privind la sobă bat-o vina, parcă o văd plină de bulendrele noastre ude de la atâta săniuş iar noi, lipiţi cu totul de ea să ne dezgheţăm mâinile, picioarele adăpostite de ciorapii de lână lucraţi cu drag de bunica fiind cel mai călduros (la propriu) cadou de Moş Crăciun (pentru că la români nu-i ca la alţii sa pui cadoul în şosete, ci ciorapii însăşi sunt cadoul), nasul şi obrajii roşii ca sângele pe şoricul alb şi fraged după care ni se scrurgeau ochii pe masa aia joasă cu 3 picioare unde abia era turnată o mămăligă aburindă tăiată cu aţa. Şi pun-te pe întins în tigaia sfârâită cu jumări şi ou picat şi apoi cazi lat adormind buştean lângă aceeaşi sobă în care amintirile încă îmi mocnesc.

Nu ştiu la voi cum e, dar când se punea şi bunicu pe povestit cum era când era el copil şi ştia şi mai dedemult, vorba lui: ”de la tata lu’ tata, taică!” (şi aceştia la rându-i ţinuseră şirul) rămâneam (verb care ulterior a fost transformat în reflexiv de argeşeni- iscusiţi oameni- în zicala: păi ce dom’ne, să mă rămaie altul pe mine, neam!”) cu ochii neclipiţi uitându-ne în gura lui şi trecându-ne prin faţă cel mai de preţ film văzut vreodată fără ecran care ţi se desfăşoară în fiecare iarnă la fel cu fiecare povestire până când îl dai şi tu mai departe.

Acum eu vă întreb: cum să nu privesc cu ochii umezi la viitorul ce ni se aşterne, dar umezi de credinţă și de speranţă, când încă simt gustul fericirii din copilăria fiecaruia dintre noi?! Cum să nu vă îndemn, cu toate câte trec şi ne încearcă, să căscăm bine ochii la ce e bun şi de preţ şi cu ele să dăm înainte?

România e bogaţie, bogăţie de omenie! Iar în dar, o rugă plecată dintr-un simplu om la ceas sfânt, menită să vă cuprindă cu căldură prin fiecare cuvânt, inima şi cugetul deopotrivă.

Căinţă

Mă uit la Cer şi-nchin privirea

Cerşesc cu ochii mântuirea!

Dumnezeul meu – adună-mi sufletul cenuşă

Deschide slugii tale o uşă.

Păcatul m-a încolţit din muguri

Trăit-am în păcat de-a pururi

Iisuse Doamne – mi-ai zâmbit

Iară eu orbul te-am găsit.

Mă-ncorc căindu-mă la Tine,

Îndreaptă-ţi ochii către mine.

Tu, Duhul Sfânt, ce m-ai scăpat

Din lumea noastră de păcat.


/ Published posts: 10

După ce a absolvit atât Facultatea de Drept cât și Facultatea de Ecologie și Protecția mediului la Universitatea din Pitești cu aprofundare masterală, pașii profesionali au purtat-o pe Aurora Oprea în învățământul gimnazial, cercetare și cultură, totodată stăpânind un codei inspirat cu o formă jurnalistică neagresivă și poetică. Pe LeadersTalk ea acoperă rubrica #ArtsTalk.