„Îmi iubesc vioara pe care cânt! Nu e perfectă dar e un sunet care mă reprezintă, iar când închid ochii și îmi derulez în minte un pasaj la vioară, vioara mea este cea care îmi sună în cap! Nu știu cum să explic mai bine, dar cred că relația cu o vioară este exact ca una pe care o ai cu o persoană pe care o iubești, cu o iubită, cu un iubit. Tu te schimbi după ea și ea după tine, iar dacă există o altă vioară care trebuie să fie a mea sunt convins că aceasta va veni la mine în timp”, spune Ștefan Aprodu făcând referire la viorile de colecție ale lumii, așa cum alți violoniști români de renume internațional dețin prin concurs una (Răzvan Stoica – Stradivarius din 1729, Alexandru Tomescu– Stradivarius Elder- Voicu sau vioara Guarnieri a lui George Enescu – Gabriel Croitoru).
Ștefan Aprodu a absolvit anul acesta Colegiul de Arte „Dinu Lipatti” din București, la clasa de vioară a doamnei Magdalena Ursu. În prezent, este student în primul an la Hochschule für Musik, Theater und Medien din Hanovra sub îndrumarea domnului profesor Krzysztof Wegrzyn: „Cu doamna Magdalena Ursu, care m-a format de altfel din prima zi de vioară am fondat o orchestră de tineret Dinu Lipatti- așa numită- cu care am concertat, în calitate de dirijor, și am susținut o serie de concerte în țară, oferind astfel ocazia tinerilor muzicieni români să urce pe scenă în calitate și de membri ai orchestrei, dar și de soliști.” Asta pentru că, după cum tot el motivează: „mediul academic în România funcționează miraculos în ciuda tuturor neajunsurilor. Nu sunt bani, nu există grijă pentru copiii ce vor să facă artă, totul cade pe umerii profesorilor dedicați, ai părinților, ai câtorva pasionați care îți mai deschid câte o ușă. După terminarea studiilor societatea noastră este sărăcită de accesul la artă. Și eu am suferit alături de colegii mei din cauza lipsei de acces la scenă în ultimii doi-trei ani. Ceea ce încerc să spun este că dacă faci din inimă ceva se mișcă și în celălalt ceva și a fost suficient să vreau și fac nu doar să stau să mă plâng.”
L-am cunoscut recent la Filarmonica Pitești, unde a susținut un concert în premieră, având dubla calitate de solist și compozitor, interpretându-și propria lucrare – Concertul nr.3 pentru vioară și orchestră în mi minor (un concert premiat al concursurilor de specialitate internaționale) căruia orchestra condusă de dirijorul Tiberiu Dragoș Oprea a dat valențe poetice și dramatice solisticii lui Ștefan. Tânărul violonist a performat deja cu mai multe orchestre simfonice și dirijori (David Stern dirijând un concert Ad Honorem Ivry Gitlis, Gabriel Bebeșelea – Junior Orchestra, Sabin Păuța – Royal Camerata, Yasuo Minami – Takasaki Junior Orchestra în Japonia), dar experiența de la Pitești a fost pentru el emblematică, bagheta maestrului Tiberiu Dragoș Oprea, după cum declară, desăvârșindu-i arcușul și compoziția.
Dornic să deschidă ușile nu numai pentru sine, ci și pentru colegii de breaslă, Ștefan Aprodu este și masterand la cursurile de compoziție sub îndrumarea domnului profesor Dåsele Vådår Sevaidå la Norges Musikkhøgskole, compozițiile lui fiind deja „ușor geniale” după cum apreciază și maestrul Tiberiu Dragoș Oprea. Personal, am fost marcată de tabloul afectiv pe care mi l-a creat una dintre compozițiile biss-urilor dându-mi oportunitatea de a afla cum i se descoperă creația, cum i se dezvăluie pentru a o materializa scriptic și sonor: „uneori îmi sună în minte o temă pe care mi-o notez, câteodată nu știu nici măcar cărui instrument o voi atribui, apoi începe broderia în jurul ei. Important este să știi să te și oprești, complexitatea poate strica un lucru ce putea fi bun tocmai prin claritatea simplității. Alteori însă îmi răsună în minte întregul ca și când ar fi fost deja scris și eu îl ascult direct, complet gata. Aud concomitent fiecare instrument cu notele lui și nu-mi rămâne decât să scriu iar atunci devin un fel de unealtă, un scrib care transcrie un mesaj ce vine de undeva din afara lui, cel mai probabil de Sus!”
Printre altele, Ștefan a fost desemnat unul dintre cei 10 bursieri ai Academiei Române, distincție ce i-a fost oferită chiar în toamna acestui an, iar eu, deținătoarea unei curiozități de felină culturală, am încercat să aflu prin experiența lui, cum oamenii înzestrați recunosc harul încă de la primii pași în viață și aleg în mod corect și complet vocația, pentru că, Ștefan Aprodu, este unul dintre cei numiți de societate ” vârf de lance”. L-am întrebat pe ce se sprijină acest vârf pentru a-și înfăptui menirea și cu o sinceritate înțeleaptă, Ștefan mi se destăinuie: „Eu cred că natura umană e în aceeași măsură și divină altminteri din nimic nu s-ar naște nimic ori întunericului îi e suficientă chiar și lumina firavă a unui licurici ca să nu mai fie întuneric. Sigur că trebuie să ai trăiri omenești ca să ai ce să exprimi dar capacitatea de a o face nu mai ține de uman. Nimic nu e întâmplător și cred că dacă ai destulă curățenie spirituală este imposibil să nu știi care e calea ta pentru că știi ce voce să asculți. Copiii sunt cei mai apropiați de divinitate și cu siguranță cu cât creștem cu atât devenim mai sofisticați și ne îndepărtăm de esență, așa că nu eu am ales vioara ci ea m-a ales pe mine!”
Una dintre durerile lui Ștefan, ca artist, este că ceea ce nu înțelegi nu îți place și de aici problema lipsei educației publicului cu privire la muzica clasică, prin urmare lipsa publicului în sala de concert, iar în societatea noastră în opinia lui, copiii sunt privați de artă, începând din mediul școlar, în care, în afara școlilor vocaționale, în învățământul de masă atenția este îndreptată către a minimaliza sau chiar a înlocui orele de muzică, desen, sufletul copiilor noștri neavând doza de hrană ce dezvoltă pe lângă intelect, spiritul. Arta într-o opinie majoritară nu este privită ca o muncă serioasă și tocmai de aceea, pentru că nu se știe ce implică o formă de artă, ar trebui înființată o cultură cinstit urmărită în mediul școlar de la clasele primare până la liceu, una care să ridice într-adevăr nivelul de interes al omului față de muzica clasică și de orice altă formă de artă pe care ar simți-o mai reprezentativă personal, deși lumea artelor nu are granițe și ele se întrepătrund și se completează.
Deși își dedică cea mai mare parte a unei zile studiului la vioară, perfecționării creațiilor și studiul complementar al sferei clasice, Ștefan are și alte pasiuni cărora se dedică prin comprimarea timpului fizic care îl dedublează din relativitatea muzicală în care respiră, fiind un pasionat de gătit și totodată gurmand, îndeletnicindu-se printre altele, de la supă cu găluște până la sarmale și prăjituri, iar de când este student în Germania, a descoperit plăcerea mersului pe bicicletă, istoria și lectura fiind alte două pasiuni ce îl fericesc.
Nu poate fi el cel care decide care va fi locul pe care îl va ocupa pe harta timpului, marele demiurg va cerne ce merită să rămână și ce nu, însă aceste rânduri au cernut deja gânduri, sentimente, rugăminți și recunoștință strecurate pe strune, și la final de călimară, vă las cuvintele lui Ștefan, adresate publicului care încă nu a descoperit universul clasic unde își are esența crezul său existențial : „Aș vrea ca toți cei care privesc de sus și cu dispreț munca artiștilor, a muzicienilor să închidă ochii minții pentru câteva secunde și să-și imagineze cum ar fi depășit perioada pandemiei fără muzică! Muzica pe care din fericire în acest secol o puteau accesa online, cum ar fi supraviețuit unei pușcării existențiale într-o totală liniște?! Spuneți-mi ce ar fi cele mai frumoase momente, dar chiar și cele mai triste din viața omului fără muzică?! Am fi mult mai goi și întreaga lume ar fi mult mai săracă! Să nu uităm că instituțiile nu sunt ceva abstract și acestea sunt formate din oameni! Oameni care oricât de mult sau de puțin ar face în folosul comun al artei, muzica clasică va răzbi dincolo de negura dezinteresului pentru că noi suntem ființe profunde care se hrănesc cu artă și chiar dacă uneori ne pierdem Speranța e bine să ne amintim că în fiecare om pe care îl avem în față există o formă de divinitate.”
Întâlnirea cu un om ca el face inevitabil condeiul meu să pară stângaci și plăpând prin neputința redării fidele a portetului său artistic. Ștefan Aprodu ni se dezvăluie nouă, tuturor, ca o speranță într-un viitor ce pare că nu-și găsește liniștea. În cei 19 ani de când îmbogățește corola de minuni a lumii, violonistul nostru a cucerit orizonturi artistice internaționale și naționale cucerind peste 80 de premii, iar toamna l-a surprins numărându-și cu unul în plus, și anume Premiul al II-lea la prestigiosul concurs „George Enescu”, încununând reușita altor concursuri recente: din capitala Bulgariei, Premiul I la o altă competiție internațională, Vasco Abadjiev International Violin Competition, precum și Premiul al III-lea la Grumiaux International Competition, ce s-a desfășurat în Belgia.
Ștefan este o nemărginire de recunoștință pe care și-o exprimă față de ceilalți oameni care îl pun în valoare, el fiind suma și convergența celor care și-au pus amprenta uman și vocațional fiind factori definitorii în metamorfoza artistică, umană, creatoare, totodată bine ancorat în simțul proporției și al modestiei, știindu-și locul dar mai ales înțelegând că oricât ar fi de bun violonist, fără cei din jur nu ar putea face nimic, iar răspunderea este cu atât mai mare. Concursul Enescu a fost confirmarea faptului că este un bun muzician și un bun interpret, că tehnica instrumentală, nivelul de înțelegere al stilurilor și capacitatea de a reda le deține și le îmbogățește, dar muzica e dincolo de toate acestea, concursul reprezentând doar o ușă către muzică dar nu muzica în sine.
