Connect with us

#ArtsTalk

O poveste care se cerea spusă: Mihai Viteazul al Mihaelei Mihai

Published

on

Aceste rânduri sunt doar preambulul unei istorii ce leagă nădejdile viitorului de înfăptuirile trecutului în viziunea celei care s-a lăsat purtată de un act creator plin de curaj și asumat (cel mai probabil decât creația însăși), un documentar cu iz poetic și uz istoric născut din determinarea de a nu renunța la chemarea ei lăuntrică: Mihaela Mihai, regizorul documentarului MIHAI VITEAZUL: Prințul intrat în legenda Europei.

„Am pornit la drum cu acest film cunoscand acel loc, Drăgoești. Am avut convingerea mereu că acolo este un loc special. Și ceva, cumva mă făcea parcă să mă apropii mai mult de acest subiect. Erau legende, erau cărți, erau oameni pe care i- am întâlnit și totul se lega parcă de la sine. Într- o zi, ziua Sfintei Maria, am avut prima discuție oficială despre acest film. Peste câteva luni aveam să aflu că în acea zi era și ziua lui Denis Ștefan, care joacă rolul Domnitorului. Și că Denis este stângaci, la fel ca Mihai Viteazul. Și că a urmat liceul “Mihai Viteazul”. Au fost multe zile sfinte în care au fost luate decizii importante pentru film. Așa a fost să fie. Nu am plănuit aceste lucruri”, mărturisește pentru LeadersTalk.ro Mihaela Mihai.

Ecranizarea are menirea de a pune preț pe latura divină a omului ce-și caută liniștea în răspunsuri suspendate între cer și meleagurile pe care le-a întregit în ființă, urmând o incursiune spirituală în timp a celui ce a fost și va dăinui ca prim domn întemeietor de Românie: Mihai Viteazul.

Mihaela Mihai este un cufăr cu vise ce au căpătat contur la întâlnirea cu oamenii desăvârșiți pe care ea trebuia să îi întâlnească și să dea glas poveștii cu frământări istorice: doamna Maia Morgenstern, Denis Ștefan, Nicodim Ungureanu. Acest documentar este o simbioză aproape perfectă a declarațiilor istoricilor intervievați și scenariul Mihaelei în care Denis îl întruchipează pe Mihai Viteazul, Maia este Teodora (Tudora)- mama lui Mihai, Nicodim- preotul, iar însăși Mihaela este Stanca, domnița lui Mihai. În film, alături de actorii consacrați apar și actori neprofesioniști dar cu o încărcătură emoțională care a adus acel plus de autenticitate, toți cei implicați având numitorul comun al dorului de națiune pe care domnitorul l-a lăsat moștenire scrisă, creația Mihaelei bazându-se și pe Cronica lui Mihai Viteazul, scrisă la Nürenberg în 1601 și descoperită în zidul unei biserici din România de către Vasile Oltean, teologul care a descoperit nu doar manuscrisul rar despre Mihai Viteazul dar și obiecte aparținând Domnitorului.

Denis Ștefan

 „Cristian Mungiu spunea zilele trecute la lansarea filmului domniei sale la Festivalul de la Cannes, că Cinematografia are misiunea deosebită de a uni oameni! Am simțit și eu acest lucru și am avut prilejul ca oameni extraordinari să se alăture proiectului și să spuna: Da! Începând cu Maia Morgenstern și Denis Ștefan care au acceptat să facă parte din distribuția acestui film.” 

Maia Morgenstern

Mihaela Mihai are un parcurs artistic impresionant atât ca actor cât și ca regizor. A studiat la Universitatea de Film, Teatru și Televiziune, avându-i profesori pe regizorii de film Geo Saizescu, Tudor Mărăscu, Alexandru Croitoru și actorii Ion Lucian, Eusebiu Ștefănescu, Ștefan Radof, Victor Radovici. În urma obținerii unei burse, a beneficiat de un stagiu de actorie în Glasgow, Scoția și un stagiu de musicalFacultatea de Teatru, Guildford, Anglia. Are o experiență în televiziune de peste 10 ani fiind prezentator, realizator și redactor. Este și Fondatorul  primului Teatru Independent din judetul Vâlcea, iar întâlnirea ei cu Denis Ștefan a fost în ecranizarea “Păcală se întoarce”. Dedicarea și implicarea profesională i-au fost recunoscute prin Premiul de interpretare pentru rol principal feminin– la Festivalul Internațional de Teatru, Korca. A jucat în roluri precum Corrie- Desculț în parc, Ilonko- Păcală se întoarce, Regina Maria- în Crai Nou, Egipteanca- Brâncuși/ Sărutul, Varia- Livada de Vișini, în regia lui Silviu Purcărete și în alte viziuni regizorale ale lui Geo Saizescu, Bogdan Drăgan sau Horațiu Mihaiu. Numărul reprezentațiilor internaționale în festivaluri de teatru este chiar mai mare decât a celor pe scenele naționale: Bogota- Columbia, Roma- Italia, Sankt Petersburg- Rusia, Brno- Cehia, Coup de Chauffe a Cognac; Suene Nationale Bayonne; Teatrul Europa Seyne-Sur-Mer, Franța, Fraiburger Theater Festival Freiburg; Donau Fest Ulm, Germania, Skampa Festival Korca, Albania, Eastwood Theatre, Glasgow iar completarea acestora vine pentru publicul român căruia acum Mihaela i-a dăruit o parte din crezul ei creator.

Aurora Oprea, Analia Selis, Mihaela Mihai

Mihaela își aduce voievodul în timp, călătorind alături de soția sa- domnița Stanca descoperind, teribil de înduioșat, noua lume. Spiritul lui Mihai retrăiște, din locul nașterii sale, destinul incredibil al Domnitorului care a cucerit încrederea conducatorilor Europei în epoca sa, un destin tragic și frumos, cu o pecete voievodală peste timp, o poveste incredibilă despre puterea credinței, diplomația cu care Mihai Viteazul trece dincolo de intrigi.

 Acţiunea filmului se petrece în România. Filmările au avut loc în perioada martie- septembrie 2021 aproape integral în locurile în care Mihai Viteazul și-a urmat drumul spre a-i uni pe români (Drăgoești, Biserica Sfânta Cuvioasa Parascheva-Vâlcea, Prima Școală Românească- Brașov,  Curtea Domnească a lui Mihai Viteazul- Târgoviște).

”Când am scris scenariul am scris o secvență în care ningea. Când am filmat, în prima zi, a fost un frig infernal. În a doua zi, o zi extrem de caldă. Nici gând de zăpadă! Dar…în ziua în care s- a filmat secvența de iarnă, fix în acea dimineață, la ora 6.00 a început să ningă, așa cum scrisesem în urmă cu doi ani în scenariu. Cred că aceste lucruri s- au întâmplat pentru că acest film, cumva, voia să fie, să existe! A fost greu să duc la bun sfârșit acest film, încă mai este…”

Mihaela Mihai este o ambasadoare a sustenabilității spirituale și pentru a crea acest documentar care să vorbească mai ușor prezentului și să atingă intelectual și sufletește generațiile contemporane a făcut uz de credință în numele istoriei, și prin condeiul meu vă invită să gustați un strop de curaj și demnitate fiind prezenți la proiecțiile documentarului care vor avea ulterior sesiuni Q&A cu o parte dintre cei implicați în concretizarea scenariului. 

„Recent am avut onoarea să o cunosc pe doamna Mirela Vasilescu, fiica poetului Nichita Stănescu. Pe care îl vom regăsi, prin câteva din cuvintele sale, în film. Despre toți acești oameni deosebiți vom afla mai multe cu prilejul premierei, la care vă așteptăm în luna iulie!” 

Lansarea oficială a filmului care va avea loc la începutul lunii iulie la Cinema Europa, urmând apoi un turneu național îmi va permite să detaliez povestea nespusă din spatele poveștii lui Mihai Vitezul: Prințul intrat în legenda Europei. 

„Premiera va avea loc pe 7 iulie, la o zi după ce în urmă cu 422 de ani, pe 6 iulie 1600, Mihai Viteazul se intitulează „domn al Munteniei, Ardealului şi toată Ţara Moldovei”, confirmând documentar prima unire politică a celor trei ţări româneşti. Nu am stabilit să fie așa. Așa s-a întâmplat! O nouă coincidență a acestui film.” – mărturii care-mi permit să înțeleg că acest film documentar-dramă este creația adusă la concretizare prin concursul coincidențelor divine!

*prispa mea sufletească își deschide astfel cufărul pentru a adăposti prima imagine din pelicula unui lungmetraj din obârșiile românești ale timpului…

Sursă foto: Arhivă personală Mihaela Mihai

Continue Reading
Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

#ArtsTalk

Viața în cheia sol: interviu cu tânărul violonist al momentului ȘTEFAN APRODU

Published

on

„Îmi iubesc vioara pe care cânt! Nu e perfectă dar e un sunet care mă reprezintă, iar când închid ochii și îmi derulez în minte un pasaj la vioară, vioara mea este cea care îmi sună în cap! Nu știu cum să explic mai bine, dar cred că relația cu o vioară este exact ca una pe care o ai cu o persoană pe care o iubești, cu o iubită, cu un iubit. Tu te schimbi după ea și ea după tine, iar dacă există o altă vioară care trebuie să fie a mea sunt convins că aceasta va veni la mine în timp”, spune Ștefan Aprodu făcând referire la viorile de colecție ale lumii, așa cum alți violoniști români de renume internațional dețin prin concurs una (Răzvan Stoica – Stradivarius din 1729, Alexandru Tomescu– Stradivarius Elder- Voicu sau vioara Guarnieri a lui George Enescu – Gabriel Croitoru).

Ștefan Aprodu a absolvit anul acesta Colegiul de Arte „Dinu Lipatti” din București, la clasa de vioară a doamnei Magdalena Ursu. În prezent, este student în primul an la Hochschule für Musik, Theater und Medien din Hanovra sub îndrumarea domnului profesor Krzysztof Wegrzyn: „Cu doamna Magdalena Ursu, care m-a format de altfel din prima zi de vioară am fondat o orchestră de tineret Dinu Lipatti- așa numită- cu care am concertat, în calitate de dirijor, și am susținut o serie de concerte în țară, oferind astfel ocazia tinerilor muzicieni români să urce pe scenă în calitate și de membri ai orchestrei, dar și de soliști.” Asta pentru că, după cum tot el motivează: „mediul academic în România funcționează miraculos în ciuda tuturor neajunsurilor. Nu sunt bani, nu există grijă pentru copiii ce vor să facă artă, totul cade pe umerii profesorilor dedicați, ai părinților, ai câtorva pasionați care îți mai deschid câte o ușă. După terminarea studiilor societatea noastră este sărăcită de accesul la artă. Și eu am suferit alături de colegii mei din cauza lipsei de acces la scenă în ultimii doi-trei ani. Ceea ce încerc să spun este că dacă faci din inimă ceva se mișcă și în celălalt ceva și a fost suficient să vreau și fac nu doar să stau să mă plâng.”

L-am cunoscut recent la Filarmonica Pitești, unde a susținut un concert în premieră,  având dubla calitate de solist și compozitor, interpretându-și propria lucrare – Concertul nr.3 pentru vioară și orchestră în mi minor (un concert premiat al concursurilor de specialitate internaționale) căruia orchestra condusă de dirijorul Tiberiu Dragoș Oprea a dat valențe poetice și dramatice solisticii lui Ștefan. Tânărul violonist a performat deja cu mai multe orchestre simfonice și dirijori (David Stern dirijând un concert Ad Honorem Ivry Gitlis, Gabriel Bebeșelea – Junior Orchestra, Sabin Păuța – Royal Camerata, Yasuo Minami – Takasaki Junior Orchestra în Japonia), dar experiența de la Pitești a fost pentru el emblematică, bagheta maestrului Tiberiu Dragoș Oprea, după cum declară, desăvârșindu-i arcușul și compoziția.

Dornic să deschidă ușile nu numai pentru sine, ci și pentru colegii de breaslă, Ștefan Aprodu este și masterand la cursurile de compoziție sub îndrumarea domnului profesor Dåsele Vådår Sevaidå la Norges Musikkhøgskole, compozițiile lui fiind deja „ușor geniale” după cum apreciază și maestrul Tiberiu Dragoș Oprea. Personal, am fost marcată de tabloul afectiv pe care mi l-a creat una dintre compozițiile biss-urilor dându-mi oportunitatea de a afla cum i se descoperă creația, cum i se dezvăluie pentru a o materializa scriptic și sonor: „uneori îmi sună în minte o temă pe care mi-o notez, câteodată nu știu nici măcar cărui instrument o voi atribui, apoi începe broderia în jurul ei. Important este să știi să te și oprești, complexitatea poate strica un lucru ce putea fi bun tocmai prin claritatea simplității. Alteori însă îmi răsună în minte întregul ca și când ar fi fost deja scris și eu îl ascult direct, complet gata. Aud concomitent fiecare instrument cu notele lui și nu-mi rămâne decât să scriu iar atunci devin un fel de unealtă, un scrib care transcrie un mesaj ce vine de undeva din afara lui, cel mai probabil de Sus!”         

Printre altele, Ștefan a fost desemnat unul dintre cei 10 bursieri ai Academiei Române, distincție ce i-a fost oferită chiar în toamna acestui an, iar eu, deținătoarea unei curiozități de felină culturală, am încercat să aflu prin experiența lui, cum oamenii înzestrați recunosc harul încă de la primii pași în viață și aleg în mod corect și complet vocația, pentru că, Ștefan Aprodu, este unul dintre cei numiți de societate ” vârf de lance”. L-am întrebat pe ce se sprijină acest vârf pentru a-și înfăptui menirea și cu o sinceritate înțeleaptă, Ștefan mi se destăinuie: „Eu cred că natura umană e în aceeași măsură și divină altminteri din nimic nu s-ar naște nimic ori întunericului îi e suficientă chiar și lumina firavă a unui licurici ca să nu mai fie întuneric. Sigur că trebuie să ai trăiri omenești ca să ai ce să exprimi dar capacitatea de a o face nu mai ține de uman. Nimic nu e întâmplător și cred că dacă ai destulă curățenie spirituală este imposibil să nu știi care e calea ta pentru că știi ce voce să asculți. Copiii sunt cei mai apropiați de divinitate și cu siguranță cu cât creștem cu atât devenim mai sofisticați și ne îndepărtăm de esență, așa că nu eu am ales vioara ci ea m-a ales pe mine!”       

Una dintre durerile lui Ștefan, ca artist, este că ceea ce nu înțelegi nu îți place și de aici problema lipsei educației publicului cu privire la muzica clasică, prin urmare lipsa publicului în sala de concert, iar în societatea noastră în opinia lui, copiii sunt privați de artă, începând din mediul școlar, în care, în afara școlilor vocaționale, în învățământul de masă atenția este îndreptată către a minimaliza sau chiar a înlocui orele de muzică, desen, sufletul copiilor noștri neavând doza de hrană ce dezvoltă pe lângă intelect, spiritul. Arta într-o opinie majoritară nu este privită ca o muncă serioasă și tocmai de aceea, pentru că nu se știe ce implică o formă de artă, ar trebui înființată o cultură cinstit urmărită în mediul școlar de la clasele primare până la liceu, una care să ridice într-adevăr nivelul de interes al omului față de muzica clasică și de orice altă formă de artă pe care ar simți-o mai reprezentativă personal, deși lumea artelor nu are granițe și ele se întrepătrund și se completează.

de la stânga la dreapta: dirijorul Tiberiu Dragoș Oprea, Ștefan Aprodu, Aurora (Ababei) Oprea
de la stânga la dreapta: dirijorul Tiberiu Dragoș Oprea, Ștefan Aprodu, Aurora (Ababei) Oprea

Deși își dedică cea mai mare parte a unei zile studiului la vioară, perfecționării creațiilor și studiul complementar al sferei clasice, Ștefan are și alte pasiuni cărora se dedică prin comprimarea timpului fizic care îl dedublează din relativitatea muzicală în care respiră, fiind un pasionat de gătit și totodată gurmand, îndeletnicindu-se printre altele, de la supă cu găluște până la sarmale și prăjituri, iar de când este student în Germania, a descoperit plăcerea mersului pe bicicletă, istoria și lectura fiind alte două pasiuni ce îl fericesc.

 Nu poate fi el cel care decide care va fi locul pe care îl va ocupa pe harta timpului, marele demiurg va cerne ce merită să rămână și ce nu, însă aceste rânduri au cernut deja gânduri, sentimente, rugăminți și recunoștință strecurate pe strune, și la final de călimară, vă las cuvintele lui Ștefan, adresate publicului care încă nu a descoperit universul clasic unde își are esența crezul său existențial : „Aș vrea ca toți cei care privesc de sus și cu dispreț munca artiștilor, a muzicienilor să închidă ochii minții pentru câteva secunde și să-și imagineze cum ar fi depășit perioada pandemiei fără muzică! Muzica pe care din fericire în acest secol o puteau accesa online, cum ar fi supraviețuit unei pușcării existențiale într-o totală liniște?! Spuneți-mi ce ar fi cele mai frumoase momente, dar chiar și cele mai triste din viața omului fără muzică?! Am fi mult mai goi și întreaga lume ar fi mult mai săracă! Să nu uităm că instituțiile nu sunt ceva abstract și acestea sunt formate din oameni! Oameni care oricât de mult sau de puțin ar face în folosul comun al artei, muzica clasică va răzbi dincolo de negura dezinteresului pentru că noi suntem ființe profunde care se hrănesc cu artă și chiar dacă uneori ne pierdem Speranța e bine să ne amintim că în fiecare om pe care îl avem în față există o formă de divinitate.”

Întâlnirea cu un om ca el face inevitabil condeiul meu să pară stângaci și plăpând prin neputința redării fidele a portetului său artistic. Ștefan Aprodu ni se dezvăluie nouă, tuturor, ca o speranță într-un viitor ce pare că nu-și găsește liniștea. În cei 19 ani de când îmbogățește corola de minuni a lumii, violonistul nostru a cucerit orizonturi artistice internaționale și naționale cucerind peste 80 de premii, iar toamna l-a surprins numărându-și cu unul în plus, și anume Premiul al II-lea la prestigiosul concurs „George Enescu”, încununând reușita altor concursuri recente: din capitala Bulgariei, Premiul I la o altă competiție internațională, Vasco Abadjiev International Violin Competition, precum și Premiul al III-lea la Grumiaux International Competition, ce s-a desfășurat în Belgia.

Ștefan este o nemărginire de recunoștință pe care și-o exprimă față de ceilalți oameni care îl pun în valoare, el fiind suma și convergența celor care și-au pus amprenta uman și vocațional fiind factori definitorii în metamorfoza artistică, umană, creatoare, totodată bine ancorat în simțul proporției și al modestiei, știindu-și locul dar mai ales înțelegând că oricât ar fi de bun violonist, fără cei din jur nu ar putea face nimic, iar răspunderea este cu atât mai mare. Concursul Enescu a fost confirmarea faptului că este un bun muzician și un bun interpret, că tehnica instrumentală, nivelul de înțelegere al stilurilor și capacitatea de a reda le deține și le îmbogățește, dar muzica e dincolo de toate acestea, concursul reprezentând doar o ușă către muzică dar nu muzica în sine.

Continue Reading

#ArtsTalk

La Folk comanda: Festivalul Trivale Fest!

Published

on

Finalul de octombrie se întâmplă inspirat și muzical la Pitești, unde, Trivale Fest a contribuit la culoarea culturală a acestui final de an. Într-un oraș de provincie așezat în vecinătatea capitalei, care din punct de vedere cultural vine cu oferte de nerefuzat, se întâmplă evenimente care însă îi fac concurență. 

Festivalul Național de Muzică Folk „Trivale Fest” a marcat a șasea ediție, ajungând la o evoluție neașteptată din punct de vedere al cererii de a exista pentru tinerii pasionați de interpretare și compoziție a ceea ce înseamnă pentru fiecare, folk-ul din noi. Într-un format simplu și eficient dar suficient de elocvent, organizatorii, Centrul Cultural Pitești- creatorul festivalului, au stabilit două secțiuni: prima secțiune, pentru artiștii cu vârsta cuprinsă între 10-18 ani, în care vor prezenta două piese din repertoriul soliștilor consacrați sau din compoziții proprii; a doua secțiune, pentru folk-iștii cu vârsta cuprinsă între 18-45 ani pentru care inspirația tematică va consta în două piese din compoziții proprii.

Cu fiecare an, numărul participanților este îmbucurător mai mare, ținând cont de evoluția socială care alterează prin facilități cotidiene dorința de creație și visarea către idealurile și frumosul unor generații cu mulți ani în spate. Povestea acestui festival stă sub însemnul artistic al cantautorului Tiberiu Hărăguş, un poet acustic care a înființat și Grupul Folk P620, în traducere: Pitești- aniversarea celor 620 de ani de la atestarea documentară din 2008. 

Evenimentul din acest an l-a avut ca om de punere în scenă pe jurnalistul Constantin Pașol (Antena Satelor), o prezență intelectuală și o calitate umană incontestabilă, care a ținut activ publicul pasionat și înarmat cu răbdare, în sala aproape plină a Filarmonicii Pitești, instituție care a găzduit desfășurarea actului artistic al iubitorilor de folk. Cei zece finalisți ai festivalului, selecționați dintre participanții înscriși corespunzător în concurs, au încălzit atmosfera în așteptarea recitalurilor artiștilor consacrați: Grupul Folk piteștean P620 a prelungit emoțiile concurenților, muzica lor fiind interpusă între prestațiile acestora și festivitatea de premiere, acordând astfel răgaz pentru dezbaterea juriului, prezidat de către profesorul universitar Gheorghiță Stroe, decanul Facultății de Muzică a Universității din Pitești, căruia i s-au alăturat profesorul Valentin Sprâncenea de la liceul vocațional Dinu Lipatti din Pitești și directorul artistic al festivalului, chitaristul Andrei Bulf, succesorul muzicianului Tiberiu Hărăguș, după trecerea în neființă a acestuia.

Festivalul deși novice în sfera folk a reunit deja pe scenă în recitaluri, pe acei „axis mundi” ai genului la noi în țară, dintre care Mircea Vintilă, Mircea Baniciu, Vasile Șeicaru, Victor Socaciu, Florin Chilian, Emeric Imre, Ducu Bertzi, Ada Milea și Bobo, Nicu Alifantis & Zan, Tzurlă & Amfiteatru 13`.

Ion Marinescu-Tzurlă, om de radio cu antecedente muzicale pertinente, a adus zâmbete publicului, a vibrat tomnatic dar senin și totodată s-a bucurat pe sine prin aplauzele și încântarea publicului.

Recitalul târziu și mult așteptat al serii a fost al combinației de alchimie muzicală Nicu Alifantis & Zan, despre care vă pot spune că s-a prelungit peste o oră, deoarece publicul piteștean, consumator, cunoscător și educat prin manifestul armonic al folk-ului a cerut prin aplauze nesfârșite piesă după piesă. „ În zeci de ani de scenă, concerte, turnee, din săli de cenaclu până în festivaluri mari din țară, când deja cred că am atins demult apogeul publicului, constat nesperat că pot fi surprins de impactul pe care îl poate avea un fenomen numit folk, așa cum a fost astă aseară, aici!”, mi-a mărturisit printre altele după concert, Nicu Alifantis. Simbioza artistică dintre el și membrii trupei s-a stabilizat în peste 25 de ani de armonizat versuri, clape, corzi într-o creație neconvențională la vremea ei care astăzi întâlnește respectul și recunoștința auditoriului pe care l-au inspirat!

Aurora Oprea & Nicu Alifantis

Promovarea muzicii folk este un bastion cultural, o făclie a generațiilor din urmă care arde prin suflul tinereții care o întreține vie în simțire și în care se vor oglindi generații viitoare, actualitatea spirituală pe care o promovează fiind perpetuă și autentică cu fiecare acord, cu fiecare vers. 

Folkul: muzica poeților, poeții care și-au regăsit versurile pe corzile de chitară și chitariștii care fremătau de dor de libertate a unui cuget glăsuit.

Continue Reading

#ArtsTalk

Pe strune de vioară o poveste de odinioară

Published

on

Odată cu toamna s-a așternut nostalgia peste București, iar pe noi, cei prezenți în sala mare a teatrului Odeon ne-a purtat în visare spre ,,POVESTE DIN BUCUREȘTIUL DE ODINIOARĂ”. Deși nu este la prima reprezentație, spectacolul a îmbrăcat forma sa desăvârșită duminică, într-o seară de 18 septembrie în care protagoniștii și demiurgii acestui roman sonor cu iz de descântec și parfum de liniște a timpului parcă înghețat în partiturile instrumentiștilor, actrița Miruna Ionescu și violonistul Valentin Albeșteanu au deschis o poartă prin care am trăit preț de două ore rafinamentul, pasiunea și intriga unui oraș ideal. Orașul care geme de cultură, hrănită de iubirile ce se nășteau sub clarul ei poetic, o forfotă așezată a celor ce erau parte din ceea ce a devenit azi, povestea cântată de Miruna și Valentin, împreună cu Taraful de Oraș și Bon Ton orchestra condusă de atemporalul dirijor Tiberiu Dragoș Oprea, asezați la adăpostul creativ al scenografei de teatru și film, doamna Maria Miu, talentul și viziunea căreia au fost recompensate prin Premiul UNITER pentru întreaga carieră.

Povestea din spatele poveștii derulate pe scenă, este una de o importanță covârșitoare pentru păstrarea unui patrimoniu imaterial inestimabil al culturii muzicale ușoare românești din perioada interbelică, întregul spectacol fiind un omagiu și o readucere la viață a creațiilor compuse de Ion Vasilescu (,,Habar n-ai tu”, ,,Mi-am pus busuioc în păr”), Nicolae Kirculescu (,,Așa începe dragostea”, ,,Violete pentru fete”, ,,Coșarul”), Elly Roman (,,Nu mai plânge, baby”), Gherase Dendrino, dar și alte partituri celebre semnate de Grigoraș Dinicu, Georges Boulanger, Fritz Kreisler, aranjate în caracterul evenimentului de unul dintre cei mai inspirați orchestratori, Ioan Dobrinescu.

În foaierul teatrului, publicul a pășit în atmosfera unui timp suspendat în paginile partiturilor expuse, unele în original ale creațiilor pe care artiștii le-au interpretat și care vor face parte din Biblioteca Digitală a Muzicii Ușoare Românești, un demers sufletesc și intelectual al celor doi artiști care se concretizează prin acest proiect de salvare, păstrare și redăruit românului care tresaltă în simțire la auzul acordurilor pe care le are imprimate în AND-ul cultural colectiv.

O ținută artistic ireproșabilă a instrumentiștilor care fac parte din Bon Ton orchestra au adus Tarafului de Oraș culoarea și profunzimea care au întregit interpretarea Mirunei și a lui Valentin, aceștia completându-și trăirile și împletind vocea caldă a Mirunei cu strunele pătimașe ale lui Valentin într-o vibrație cu o încărcătură emoțională care multora dintre noi au pus lacrimi în ochi, zâmbet pe chip și o bucurie lăuntrică greu de exprimat.

Invitatul serii în acest concept autentic a fost tenorul Alin Stoica care prin interpretarea Sărmane Lăutar a concentrat laitmotivul și universul muzical al fiecărui artist care ajunge să-și ofteze apusul epocii din care-și trage seva.

„Dragi mi-s cântecele mele”, bis-ul și totodată rezumatul întregului spectacol a fost interpretat de Miruna și de întreg corpul artistic în timp ce sala neîncăpătoare aplauda în picioare povestea spusă și cântată a unui București de altă dată.

Și ca orice poveste care este dusă mai departe, spectacolul se va relua încălzind inimile auditoriului la final de noiembrie tot în sala teatrului Odeon, și totodată va ajunge în fiecare colț al țării unde se va vrea spusă.

Aurora, alături de dirijorul Tiberiu Dragoș Oprea

*Și în taină, ca trăire personală a artei în complexitatea, intimitatea și plenitudinea ei, amintirile sunt singurul paradis de unde nu putem fi izgoniți!

Continue Reading

Trending